Iubesc ghepardul. E atat de elegant si de mandru atunci cand pune ochii pe prada. Si cred ca vaneaza gazela doar pentru ca e distinsa in fuga ei. E aproape ca atunci cand ea il vede pe el in club si ii face cu ochiul, el se incordeaza si apoi fuge dupa ea, gonind cu o viteza egala cu cea a ghepardului.
Si noi, in goana noastra zilnica, pradam. Nu ne infruptam din carne,
dar luam suflete si calcam mandri. Ne transformam, de dragul jocului,
in gheparzi. Unii nu fac asta niciodata, raman un vanat toata viata lor.
Si, pentru ei, ghearele noastre sunt privirile si coltii ne sunt
cuvintele. Privirile, ca si ghearele, se ascund sau se ofera, ascutite
sau bagate in pernite moi; cuvintele noastre, ca si coltii, taie sau
musca usor, pentru a prelungi agonia sau pentru a-i pune capat.Iubesc joaca si an dupa an dintii mei se inclesteaza doar pentru a se deschide mai mult si pentru a provoca rani mai adanci. Pentru ca vanatul, pradarea, nu e o alegere, e o necesitate. E pentru supravietuire, pentru suprematie, pentru dorinta de a iesi mereu invingator.
Unii au noroc sa se joace toata viata cu un singur om. Sau, ma rog, mare parte din viata. Noi, ceilalti, suntem mereu in cautarea prazii perfecte…
Iar in acest moment iubesc atat de mult,
incat ma las sfasiata de ghepard.
