Îmi pare rău, că sunt atât de greu de citit uneori.Îmi pare rău, că am momente când las nervii să mă dicteze,
că ajung să te rănesc, că sunt atât de complicată, că te supăr, că sunt atât de fraieră…îmi pare rău, sincer.Dar am nevoie de tine în viaţa mea, am nevoie de zâmbetul tău, de sclipirea ochilor tăi, de îmbrăţişarea ta, dar cel mai important, am nevoie de iubirea ta să mă ajute să respir.Ştiu, am momente când mă comport atât de diferit, când folosesc un zâmbet fals pe post de sedativ, când sunt un copil atât de ciudat, dar n-o fac intenţionat, să te rănesc pe tine, ar fi ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac.Vreau să te ştiu mereu cu zâmbetul pe buze, că chiar eşti fericit, că îti zâmbeşte inima la propriu, că ştii că e cineva care e lângă tine, că te iubeşte oricât de mult aiureşte, că te iubesc oricât de mult greşesc.Greşesc că sunt la început, la începutul cunoaşterii, greşesc că e prima dată când iubesc atât de tare, când simt nevoia aia din suflet, când inima mea bate cu atâta putere, când mă simt întreagă, când mi-am dezgolit sufletul, amintirile, trecutul în faţa cuiva, când am atâta încredere în cineva.Aşa copil cum sunt, aşa aiurită, complicată, neînţeleasă, te iubesc, iar atunci când greşesc şi te rănesc simt cum ceva din mine se rupe, cum ceva nu merge bine, cum inima spune “Nu”, simt un milion de sentimente, mă simt vinovată.
