Încremenită încă, cu mâna pe telefon, întinsă în baie
fără vreo expresie pe chip, privea prin tavan, prin cer. Simțea cum, din
ea, o răceală asemeni unei respirații macabre se scurgea în puhoaie
prin mormântul care până atunci purta denumirea de podea din gresie. Și
tot ce a simțit vreodată, tot ce însemna ea, intra acum în pământ și își
imagina cum acele șuvoaie turbate și insuportabil de reci umpleau
zgomotos cele șase râuri care împart viii de morți, inundând ținutul
sufletelor pierdute. Era atât de amorțită încât pierduse complet conceptul de timp, așa că habar nu avea de cât timp totul a luat sfârșit, de cât timp încă îi tremura, aproape epileptic, mâna dreaptă pe lângă telefon sau de cât timp a zis pentru ultima oară acel “Te iubesc“.