Ultima sambata...

Stau si te privesc.Ochii iti stralucesc, iar buzele iti tremura.
Surad.
Nu ma intrebi de ce. Doar te apropii si ma saruti usor pe frunte.Te ridici...si pleci.
Fara niciun cuvant, fara nicio privire inapoi.
Raman singura, debusolata si ..ranita, uitandu-ma la o ultima frunza a unui copac.Macar stiu ca nu sunt singura care suspina.Si cand credeam ca nimic rau nu se mai poate intampla, frunza cazu alaturandu-se celor "curse" mai devreme, bucurandu-se ca va avea companie pana la primavara, cand va "renaste".
Ma ridic de pe banca, arunc o ultima privire momentelor apuse si zambesc din toata inima. 
Doar o lacrima ma da de gol...doar una.
Ma intorc, si fara a mai intoarce capul , plec.

Salut, te stiu!

E doar un vis. Nu înseamnă nimic. Și dacă e doar un vis pentru că tu nu îi dai voie să fie mai mult? Toate lucrurile care ne înconjoară au fost cândva doar un vis în mintea cuiva.
Putem merge aproape oriunde fără viză, dar tu nu-ți dai voie să te miști liber prin orașul tău. Cu visul ca un GPS care te-ar putea duce la destinație pe Strada Fericirii.
Nu poți să pleci pentru că ai promis. Ți se pare că ai un înger pe un umăr și un drac pe celălalt și unul îți umple capul cu prostii. Ești sigur că știi care e unul și care celălalt.
Îți vezi defectele mai bine decât îți vezi calitățile și știi mai clar care sunt obligațiile decât îți înțelegi drepturile.
Nimeni nu poate să te mintă mai bine decât te minți tu însuți.

O carte deschisa la marginea patului, ceasca de cafea si o tigara inca neinceputa.
Ochii imi fug de la un rand la altul al paginii si nu imi pot stapani gandurile.
O lacrima cade greu pe pagina si imi aminteste ca inca mai am de citit.
Nu mai pot rezista tentatiei si imi aprind tigara.Metaforele din mintea mea, incet, devin "realitate".Te vad.Te simt.Capul imi vajaie si fiorul primului tau sarut ma cuprinde.O ploaie de culori imi invadeaza privirea.Inchid ochii.Stiam ca, daca ii voi deschide din nou, vei fi langa mine. M-am inselat.Groaza,teama,singuratate,nesiguranta,incertitudine.Negru.Culorile disparusera.
Tigara se terminase.

De ce atunci cand gresim trebuie sa platim un timp indelungat pentru acea greseala? 
De ce le trebuie timp ca sa ierte, dar nu sa si uite?
De ce ne simtim vinovati pentru ca ceilalti ne fac sa ne simtim asa?
De ce nu poate totul sa vina de la sine?
De ce?
De ce?
De ce?

Sunt cateva intrebari pe care tot mi le pun de ceva timp incoace. Evident ca nu o sa pot raspunde la niciuna dintre ele. Nu am gasit pana acum raspuns, de acum ce rost mai are? Oricum , cei 2 cititori ai blogului  probabil inteleg gandurile astea care sunt sfasiate cu orice minut scurs. Dar da, totul este efemer . CHIAR SI GANDURILE .

"Doar ce mi-au venit in minte versurile din King Nothing – Metallica:
Careful what you wish
Careful what you say
Careful what you wish
You may regret it
Careful what you wish
You just might get it

si mi-am dat seama ca dorintele sunt si ele niste alegeri dificile pana la urma. Prin dorinta fiecare intelege ce vrea si doreste cat poate. De cele mai multe ori dorintele sunt ascunse ori pentru ca asteptarile sunt prea mari ori pentru ca increderea e prea mica. Sau pentru ca lumea nu e pregatita pentru ele. Sau pentru ca tu insuti te simti incoltit in preajma lor."
Altceva nimic.

Learn from the past

     

 ”Nu vreau să te fac să suferi “. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! “Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”

         Am mâinile reci, iar mâinile tale nu mai ţin minte de mult atingerea mea. Nici eu nu mai ţin minte cum e să îţi fie cald… Încă mai am însemnată pe mine povestea noastră, dar tu ai şters demult cu uitare amprentele mele de pe trupul tău. Ai intrat sub duş, singur, şi în timp ce vedeai viitorul venind spre tine, cu un burete ştergeai trecutul. Dacă mai rămăseseră câţiva stropi din mine, i-ai şters şi pe aceia atent cu un prosop. Te-ai uitat, apoi, în oglinda mândru de perfecţiunea trupului tău. “Acum e loc pentru poveşti noi!”, ţi-ai zis. Şi cuvintele, unde sunt cuvintele? Ce ai făcut cu ele? Să ştii că mă doare în piept fiecare respiraţie pentru că le-am inhalat eu şi au rămas înăuntrul meu…s-au lipit de plămânii ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo, iar acum nu mai vor să iasă. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii tale, iar în loc de inimă am un gol în formă de tine. Buzunarele îmi atârna pline de amărăciune, iar cămaşa mi-e udă de gânduri sub formă de apă sărată, Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joci doar de dragul de a împărţi pentru ultima oară aceeaşi scenă cu tine. Aş juca rolul tău şi, privindu-te din spatele unor ochi goi, ţi-aş spune şi eu că “Nu vreau să te fac să suferi”. Dar ştim amândoi că aş minţi…

        Ne-am scris răni pe trup, iar apoi ni le-am vindecat unul altuia doar ca să ne rănim din nou. Repetam mereu acelaşi ritual, pagină cu pagină. Până când, într-o zi, tu nu le-ai mai vindecat pe ale mele… Acum am toată dragostea asta în mine şi nu stiu ce să fac cu ea.

Destin.Sau nu?

Suna dubios. Nu stiu daca ai observat si punctul de dupa. Ma dezgusta faptul ca imi propun ceva dar in loc de calea scurta imi e mai usor sa aleg varianta lata, varianta pe straturi, si a dracului de lunga. Imi gasesc pe drumurile lungi motivarea, nu sunt genul care sa se mai motiveze asa tare dupa ciocnirea cu monotonul si cu mersul deja existent al treburilor. Visez la momentul in care nu o sa ne mai ascundem intre noi, intre oameni, momentul in care totul o sa fie brici. M-am dezobisnuit sa mai fiu rea, in ultima vreme, doar gandesc, atat nu prea mai actionez...simt nevoia de lucruri pozitive si numai pe astea le caut..nu mai vreau drame, nu o mai vreau nici pe a mea. Revenind la oile mele, caci pana la urma doar ele conteaza ( fiecare e raspunzator de oile lui), a venit sfarsitul de toamna, si e genul de toamnape care o astept de peste 3-4 ani. Sunt fericita, altceva nimic!