Îşi trecu degetele lungi prin părul scurt şi se întoarse cu spatele spre geam, oftând prelung. Începe să scrie despre
„sentimentul ăla de neputință”. Şterge. Scrie „sentimentul ăla de nou-născut care” și se blochează.
„Sentimentul unui melc strivit în prima lui ploaie”. Închide caietul. E tot ce
poate spune despre ce simte. Rămâne minute lungi uitându-se la degetele
amorțite pe tastatură. Sunt umflate și de pe două unghii i-a căzut oja de 3 lei
cincizeci. De jur împrejur, sunt pereții galbeni ai
dormitorului. Atât de familiari încât gândul că-i părăseşte îi ridică un urlet în gât. Îl înghite şi o doare stomacul. Are o
cămașă albă, pătată cu roșii, miroase a cisterne de cafea și sub ochi i-au
crescut pungi. Nu a mai avut niciodată pungi atât de mari ca acum. Ca și cum
tot plânsul ăla lung de-o lună nu i-a alunecat pe obraji, ci s-a oprit în pleoapa
de jos. Ce straniu i se pare. Se ridică şi rămâne zeci de minute în oglindă. Îi
place lumina din căpruiul umed, visător, obosit.
E noiembrie, două ore după miezul nopții. Nu a mai dormit de trei săptămâni la
ore normale. Nu a mai ieşit de trei săptămâni din casă. A scris şi a şters şi a
scris şi a şters, pe un bilet care se va sfârşi cu Adio, toate gândurile pe care i le aduc feţele din minte ale
oamenilor pe care dimineaţă, la ora 8, îi va părăsi. A citit prea mult Bukowski
şi a ajuns la concluzia că “if she’s going to try, she has to go all the way”.
